Observ recent încercarea unei sinteze, sau mai bine spus a unei aglutinări, care mă deranjează tot mai mult, i.e. cea dintre punk şi toată dihania asta neo-emergentă legată de muzica electro. Ştiu că termenul nu e foarte precis, nici nu vreau să fie pentru că asta ar presupune da fapt ca eu să devin mai familiar cu povestea asta decât îmi doresc şi vorba lui Nietzsche, unele lucruri nu vreau să le ştiu, înţelepciunea trasează şi cunoaşterii limite.
Fenomenul despre care vorbesc nu evoluează într-un registru strict muzical, ci inclusiv, chiar poate cu precădere, mediatic şi socio-cultural. Tot mai mulţi indivizi se revendică în mod concomitent de la ambele sub-culturi, corelativ există trupe care preiau artistic ideea acestei sinteze. Inutil de subliniat explicit faptul că, în opinia mea, asta reprezintă un abuz din partea căruia nu ne putem aştepta la nimic cursiv şi coerent ci la o rudimentară (nu primitivă) struţocămilă, incapabilă să mai satisfacă una dintre funcţiile de bază ale artei, katharsis-ul (tocmai prin potenţarea exagerată a celuilalt versant, mimesis-ul). Mă rog, dar despre asta nu are sens să trăncănim acum, cine e interesat poate să citească Marcuse. Ideea de bază este că între punk, în sensul originar al acestui curent şi chestia asta electro e o diferenţă esenţială atât sub aspectul temeiurilor cât şi al finalităţilor, respectiv mijloacelor de manifestare şi ipostazelor metafizice asumate. Punk-ul originar revine, în esenţă, faptului că el pune şi repune în permanenţă în vedere faptul că întreaga cultură europeană a ajuns în buza prăpastiei, că s-a gândit pe sine până la capăt după cum se exprimă acelaşi Nietzsche; în acest sens punkul este un vestitor al prăbuşirii, însă încă nu un simptom al ei. Europa a devenit, în sens cultural, într-atât de masivă încât riscă să se prăbuşească sub propria greutate. Ca să aflaţi de ce, citiţi Uzul şi abuzul istoriei. Când spun că întreaga cultură europeană se află în pragul colapsului nu am în vedere atât dimensiunea intelectualistă a problemei, respectiv că nimeni nu se mai atinge, sau se simte atins (: în vreun fel de Dostoievski, Descartes şi alte nume sonore (deşi n-ar fi rău); a considera că, pe de o parte, impactul unui autor se traduce exclusiv în procentul din populaţie care i-a parcurs lucrările, complementar, că eventuala cheie a cunoaşterii ar reprezenta-o un soi de erudiţie enciclopedică (ca şi când conştiinţa nu ar fi decât un soi de bază de date) e o înţelegere artificială şi snoabă a raportului dintre cultură şi viaţă. Kant a criticat această concepţie sub titlul de erudiţie ciclopică mult mai bine decât aş putea-o face eu . Nu, nu la asta mă refer, ci la faptul că Europa, cel puţin pe întreaga perioadă a existenţei ei explicit asumate în sens cultural, i.e. după secolul XI, a fost modelată de anumite idei regulative în centrul sistemului cărora se plasează noţiunea de individualitate. Vorbim astfel despre conştiinţă individuală, responsabilitate individuală, libertate etc. . Ei bine, cultura post-modernă este marca crizei majore cu care această noţiune-nucleu a culturii europene se confruntă. Individualitatea este ameninţată cu disoluţia în cultura de masă. Totul devine ad-libitum iar individul descoperă că nu fusese încă suficient de consolidat pentru a-şi putea susţine propria libertate – neputându-şi-o susţine, cade. Unde? Evident în singura alternativă disponibilă, masa. Cum arată noul individ? La fel ca toţi ceilalţi, iar ce înseamnă asta mai exact vine, evident, odată cu moda. Totodată, o reîntoarcere la vechea stare de lucruri nu este posibilă, ştim deja prea mult. Dumnezeu a murit! iar filonul apolinic este prea dezvoltat în noi pentru a ne permite luxul dionisiac al creării unuia nou. Orizontul existenţial mecanizat care a fost creat în beneficiul individualităţii şi tocmai ca marcă a înstăpânirii individualului ajunge să se întoarcă împotriva acestuia – i.e. omul devine un apanaj al tehnologiei, iar cum maşinile sunt produse în serie de către alte maşini, la fel se întâmplă şi cu oamenii. Punkul, prin alura disonantă specifică tocmai asta caută să transmită – individualitatea îşi pierde diferenţa specifică şi devine un simplu gen proxim, dacă vreţi. În esenţă, punk-ul este neplăcut pentru că apelează în ultimă instanţă la mijloacele adecvate adevărului, deloc flatant, pe care caută să îl transmită – individul este o specie pe cale de dispariţie. El se prăbuşeşte sub greutatea societăţii de consum, a culturii de masă, a ideologiilor, fie ele laice sau pseudo-religioase. Muzica electro, pe de altă parte, este prin excelenţă manifestarea artistică a acestei culturi căzute şi non-individuale. Sunetul artificial şi repetitiv, respectiv corelativul său afectiv, togetherness-ul imbecilizant prin omogenitatea lui, stau în directă legătură cu individul ne-individual atât de necesar corporaţiilor. Muzica electro nu poate ţine de o contra-cultură, cel puţin nu individuală, pentru simplul motiv că lobotomizează şi castrează. Iar la cea mai mică obiecţie ţi se serveşte clasicul Nu-ţi place, nu asculta, e dreptul meu! Inutil de răspuns: Nu ‚dreptul’ tău era aici în discuţie, ci uzul extrem de idiot pe care i-l dai! Ciudat cum exact individul-masă devine cel mai fervent apărător al individualităţii. Pe de altă parte, la o privire mai atentă, perfect logic – nici erorile nu pot înşela decât asumându-şi masca adevărului…
